Iarnã româneascã

Aa in winter, originally uploaded by serni.

Unul din lucrurile care îmi lipsea aici în Olanda era o iarnã adevãratã. O iarnã aşa cum avem noi în România de obicei: cu mormane de zãpezi şi aer curat care îţi curãţã plãmânii şi îţi îngheaţã smalţul dinţilor.

Aici în Olanda, vremea este de cele mai multe ori asemenea cu ea însãşi – primãvarã, varã, toamnã, iarnã, nu prea conteazã, e de cele mai multe ori, în ordinea asta:
- umedã
- înabuşitoare
- anchilozantã de oase
- fãrã mirosuri specifice
Aţi priceput ideea, sper.

Sunt şi niscaiva avantaje, cel puţin din punct de vedere al fotografiei (unde am eu interes), cu nori pufoşi plutitori, sau, mai negri, de furtunã – un cer rar plicticos – şi o luminã filtratã prin umiditatea prezentã în aer care dã acea “luminã olandezã” de o vedeţi prin tablourile marilor maeştri pictori din Ţãrile de Jos.

Ei, anul ãsta s-au inversat lucrurile. Cel puţin pânã acum, din ce mi-au spus prietenii mei români cu care ţin legãtura, vremea a fost pe dos : în România erau 20 de grade şi noi aici tremuram la -10.
Trecând peste frig, cu care sunt obişnuitã, m-am bucurat de zãpadã.

Şi am primit şi un bonus : chiciurã ! Datoritã umezelii constante din aer, în special de-a lungul canalelor şi râurilor, chiciura a fost prezentã mai mult de o lunã pe copaci! Iar în combinaţie cu roşiaticul solului nisipos a dat rezultate fotografice grozave.

Credeţi voi cã mai era vreun bezmetic de olandez pe afarã cu aparatul de fotografiat, duminicã la ora 8 dimineaţa, când îngheţau în cuib ouãle de cioarã ? Nope. Numai eu.
Dar mi-am clãtit ochii şi mi-am umplut cardurile cu fotografii unicat, cã cine ştie când mai avem aşa o vreme pe aici..

o joacã de copii

soldier, originally uploaded by serni.

Un alt avantaj al fotografiei instant este cã poţi sã exfoliezi fotografia proaspãt ieşitã din camerã şi sã te joci cu pelicula de film.
În cazul fotografiei de mai sus m-am jucat cu un pix şi am mutat filmul cum am dorit – reacţia chimicã dureazã ceva zile dar când este abia ieşitã din camerã pelicula este foarte uşor de manevrat – pânã am ajuns la rezultatul pe care îl vedeţi.
Şi rãspunsul este : Da, dau când şi când în mintea copiilor – mã ţine tânãrã..

Proiect Imposibil posibil

Am dat în damblaua fotografiei instant.
Nu e chiar de ieri de azi ci de vreo câţiva ani, dar acum se agraveazã – am 3 camere instant şi o aştept şi pe a patra sã vinã.
E tot cumva mulţumitã olandezilor care au reinventat fotografia instant. Sã vã spun povestea, pe scurt, fiindcã este un model de gândire şi acţiune.

Cine a auzit de Enschede ?
Nimeni, sigur, sau numai vreo câţiva oameni din România.
Enschede este un oraş de 180.000 locuitori situat în estul Olandei la graniţa cu Germania. Nu este remarcabil prin mai nimic decât o explozie a unei fabrici de artificii care a devastat centrul oraşului acum vreo 7 ani şi apoi prin prezenţa Universitãţii Twente care dã viaţã oraşului.
Mai este încã un lucru remarcabil despre acest oraş : aici s-a nãscut pentru a doua oarã fotografia instant.
O clãdire gri pãtrãţoasã, aproape comunistã în design, situatã în centrul oraşului Enschede, este fostul sediu al companiei Polaroid, ultimul loc din lume unde se produceau filmele instant.
Compania Polaroid, odatã cu triumful fotografiei digitale, şi pierzând bani frumoşi producând filme instant, decide sã închidã fabrica şi sã concedieze toţi lucrãtorii. Asta acum vreo 2-3 ani.
Un grup de foşti angajaţi decid cã este o idee foarte proastã sã închizi aşa o fabricã şi sã arunci pe fereastrã utilaje de sute de mii de euro, plus sã renunţi la o bazã de date de clienţi rãspândiţi în toatã lumea.
Din cauza patentului trebuiau sã gãseascã o nouã soluţie de producţie a filmului instant. Restul obstacolelor pe care le aveau în cale (cumva tipic pentru olandezi – vezi cum 1/3 din teritoriul Olandei este scos de sub ape şi solul pe mai mult de jumãtate din ţarã este utilizabil datoritã faptului cã apa se pompeazã zi şi noapte, altfel jumãtate din Olanda ar fi o mlaştinã aşa cum era acum câteva sute de ani) îi fac sã îşi denumesc compania "The Impossible Project".
Negociazã cu Polaroid sã închirieze utilajele şi spaţiul, tehnicienii se apucã de lucru şi este angajatã o companie pentru marketing, şi pornesc la drum.
Dragi tovarãşi, nu le-a fost uşor, dar au reuşit. Acum mai puţin de un an au produs primul lor film instant şi curând vor porni producţia de masã.
Cine are o camerã instant ştie cã singurul film care putea fi cumpãrat pânã de curând era gata expirat – dacã aveţi pe undeva o cutie de film Polaroid şi vã uitaţi pe cutie e probabil produsã în Enschede în 2003 sau 2004 – dar, din fericire, şi cu ajutorul olandezilor perseverenţi, acum existã şi film nou.
Interesantã poveste, nu ? Mã face sã mã gândesc ce risipã de resurse facem şi am fãcut noi românii. Poate acesta este motivul – când ai din belşug nu îţi baţi capul sã faci economii sau sã fii eficient – şi acum a venit momentul sã învãţãm de la cei care au fost în situaţii similare şi s-au descurcat surprinzãtor de bine.

Plimbãri olandeze

Olandezii ãştia nu prea au trotuare şi nici nu sunt obişnuiţi sã meargã pe jos.

În România e perfect normal sã pleci cu o orã mai devreme de acasã pentru ca sã ajungi undeva mergând pe jos. În Olanda nici vorbã, e considerat timp pierdut sau cheltuit ineficient – câte poţi face într-o orã, nu ? Parcã aşa, un pic, în ultima vreme, am început sã vãd mai multã lume mergând pe jos. Doar mã întreb, dacã ei, ca şi mine, încep sã bombãne la adresa primãriei care nu a prevãzut trotuare peste tot şi care te forţeazã pe anumite porţiuni sã mergi pe carosabil cu maşinile trecând precaut pe lângã tine.

Dar este şi o parte bunã la toatã afacerea asta: traseele amenajate pentru plimbare.

Cum face olandezul: nu umblã pe jos de acasã la servici (asta în cazul fericit în care poate face asta fiindcã lucreazã în acelaşi oraş unde locuieşte) dar îşi plãnuieşte plimbãri.
Sunt suficiente website-uri unde gãseşti trasee în orice regiune a Olandei şi poţi cu mare uşurinţã sã îţi programezi o plimbare. E posibil sã faci selecţie în funcţie de timp (plimbare de 1 orã sau de 4 ore) sau de distanţã (1, 2, 5, 9, 12 km) şi ai inclusiv o galerie de fotografii sã vezi de dinainte traseul şi sã te decizi dacã îţi place.

Internetul e ultima gãselniţã, dar de multã vreme existã mici birouri de informare în toatã Olanda. Dacã e un sat cât de mic, 5000 de oameni sã zicem, şi au mãcar o bucatã de pãdure sau un punct de atracţie turistic, este sigur şi un mic birou unde poţi studia traseele din zonã, lua pliante sau cumpãra mici suveniruri sau cãrţi apropiate ca subiect cu atracţia respectivã.
Şi chiar dacã nu e vreo mãnãstire veche, sau vreun menhir, dar tot e o bucãţicã de pãdure, este sigur amenajatã pentru plimbare. Fotografia de mai sus este fãcutã în satul unde trãim noi, în pãdurea din centru, aproape de mãnãstirea din secolul XIII care a supravieţuit pânã în zilele noastre.

Revenind la trotuare: îmi lipsesc câteodata când e sã merg pe undeva dar sunt bucuroasã sã am pãdurile aproape şi poteci amenajate. M-am adaptat, adicãtelea. Merg cu maşina sau bicicleta când am treburi şi “îmi plãnuiesc” plimbãrile zilnice. Deh.

Cârtiţe uriaşe olandeze

Când începi sã trãieşti în Olanda venit dintr-o ţarã a dealurilor şi munţilor, cum e România, peisajul pare îngrozitor de plicticos. Plat. Foarte plat. Nemaivãzut de plat.

Dupã o vreme încep sã îţi lipseascã şi cele mai mici variaţii în peisaj şi e distractiv sã îi auzi pe olandezi spunând “munte” unei movile mai rãsãrite şi explicând cã “este din perioada glaciarã şi atât de vechi încât e tocit complet, dar este totuşi un munte” la care eu replic de obicei cu ideea unor cârtiţe olandeze uriaşe care trãiesc pe aici şi care lasã ocazional urme sub formã de “dealuri” pe care localnicii le numesc “munţi”; dar nimeni nu este încântat de aceastã teorie şi rãmân la ridicola denumire de “munte” pentru aceste movile.

Exact când eşti aproape plictisit de moarte începi sã remarci lucrurile mici.
Grupuri mici de copaci.
Copaci mai graşi sau mai înalţi profilându-se singuratici pe un cer cu nori alergatori.
Un gard viu aici.
10 tufişuri strânse unele în altele mai încolo.
O creangã mare de-a curmezişul la marginea pãdurii.
Şi tot aşa.

Şi apoi realizezi cã nu este nimic lãsat la voia întâmplãrii fiindcã dacã le-ai lãsa, aşa ca în România unde, spre norocul nostru, natura este principalul arhitect, nu ar avea nici un Dumnezeu. Artistic vorbind.
Aici în Olanda existã meseria de “arhitect de peisaj”. Studiezi 5 ani la universitate cum sã conlucrezi cu natura astfel încât sã creezi un peisaj plãcut ochiului.



Şi acum dacã mã gândesc la peisaje plate cu adevãrat plicticoase, un bun exemplu este Ungaria. Acolo meseria asta de arhitect de peisaje nu cred cã existã. Ultima datã când am traversat Ungaria cu maşina era sã adormim la volan. Plat. Super plat. Adormitor de plat.

Sorcova vesela

Cu amintirea celor 2 oliebollen şi a mãrului în aluat mâncate asearã pe post de cinã de Anul Nou, m-am trezit în aceastã minunatã zi de 1 ianuarie 2011 cu gândul la România şi la diferenţele permanente dintre olandezi şi români şi am decis sã încep acest blog pe care îl aveam de ceva timp în minte.

Vorbind de oliebollen, gogoşile olandeze, bombe rotunde şi îndesate cam de 5-7 cm în diametru din aluat cu stafide şi prãjite în baie de ulei (nici vorbã de gogoaşa româneascã uşoarã şi goalã pe dinãuntru!), acestea sunt simbolul unei prime diferenţe între cele douã naţii pomenite.

Am venit în contact cu acest obicei olandez în a doua lunã de când eram în Olanda.
Deci, ora 9 în seara de Anul Nou, îmbrãcatã frumos, nemâncatã de dimineaţã, cu stomacul ghiorãind de foame - fiindcã, şi eu, ca tot românul, eram obişnuitã cu mesele copioase de Anul Nou gãtite de mama sau de tante Rodica, cu 10-12 feluri de mâncare unde începi la ora 8 seara cu ouã umplute şi ciuperci cu maionezã şi termini, dacã mai trãieşti, pe la 4 dimineaţa, cu tort de ciocolatã şi îngheţatã cu salatã de fructe - am coborât într-un nor olfactiv Chanel şi i-am gãsit pe toţi olandezii prezenţi stând în jurul mesei, bând bere şi crãnţãnind un fel de aperitive cumpãrate de gata de la supermarket.

Ãsta era al doilea semn care ar fi trebuit sã îmi dea de gândit dar l-am alungat ca pe o muscã enervantã.
Primul semn fusese faptul cã toţi cei prezenţi erau îmbrãcaţi în blugi, încãlţaţi cu botine şi purtau clasica fleece jacket de fiecare zi - numai eu aveam pantofi cu tocuri, rochie neagrã de searã şi perle la gât. Mda.
Mi-am zis cã e normal sã fie diferenţe majore, cã deh, unde e România pe hartã şi unde e Olanda.

Pe aproape de miezul nopţii mã luase cu ameţeli din cauza glicemiei scãzute şi masa ramânea garnisitã doar cu sticle goale de bere şi coji de alune. Mã întrebam unde e masa de Anul Nou şi mi-am zis cã probabil vine dupa miezul nopţii. Olandezii ãştia sunt mai fit decât noi şi îşi permit sã înceapã sã mãnânce dupã miezul nopţii.

Ora 1 noaptea şi eu dârdâi afarã în frig, în mânã cu un pahar de şampanie din care nu îndrãznesc sã beau prea mult fiindcã nu am mâncat de aproape 12 ore şi mi-e cã ameţesc, admirând focurile de artificii împreunã cu cei din casã plus vecinii şi restul cartierului care a ieşit în stradã ca şi noi în tradiţionalul stil olandez.
Am fãcut conversaţie de doi lei despre vreme şi România cu prietenul temporar al vecinei din stânga şi dupã ce norii de fum înecãcios de la artificii s-au mai rãrit iar picioarele nu mi le mai simţeam de frig în pantofii de piele întoarsã cu toc înalt, am intrat în casã.

Gata, mi-am zis eu, acum umeazã sã punem masa de Anul Nou.
Pe masa de lemn negeluit trona un platou cu gogoşi iar lângã ea un tub cu zahãr pudrã. Şi un teanc de farfurii mici. Olandezii s-au repezit la gogoşi şi au început sã le mãnânce cu mâna, sporovãind în continuare, aşezaţi care pe unde s-au nimerit.

Am luat o pauzã de gândire şi am întrebat pe cel mai la îndemânã personaj dacã acesta este un obicei olandez şi am primit rãspunsul: da.
Nu tu masã de Anul Nou, nu tu stat la masã cu prietenii şi familia, spus poveşti şi râs pe sãturate. Mãnânci acasa la ora 6 seara ce ai prin frigider şi apoi dacã trebuie sã te duci la pãrinţi, fraţi, sau unde eşti invitat, eşti tratat cu una sau douã gogoşi, ceva bere şi un pahar de şampanie dupã miezul nopţii, dupã care te duci acasã pe la 2 noaptea şi te culci. Şi gata.

Nu am luat nici o gogoaşã, abia reuşisem sã dau jos nişte kilograme şi nu voiam sã înlocuiesc douã dintre ele în numai o noapte, aşa cã am atacat un platou cu fructe pus departe de ochii lumii undeva pe un dulap. Mi-am potolit foamea şi mi-am zis cã dacã e sã fie anul dupã cum e prima noapte, nu va fi unul prea prosper sau prea vesel. Şi aşa a şi fost. Dar despre olandezii cei economi şi sobrietatea lor altã datã.

La Mulţi Ani!